All premium Magento themes at magentothemesworld.com!
Relaţia personală cu Dumnezeu

 20. 11. 2012

Gabriel Baicu

          

Este necesar ca, fiecare din noi, să stabilim propria noastră relaţie personală cu Dumnezeu. Nici chiar Biblia nu poate fi înţeleasă, în spiritul ei, de către aceia care nu au Duhul lui Cristos. În mod special, scrierile N.T. nu pot fi înţelese cu o înţelepciune omenească, căci ele trebuiesc judecate duhovnicesc. (1 Corinteni 2; 12-13) Cine nu are Duhul lui Cristos nu poate înţelege N.T. corect şi această afirmaţie explică de ce foarte mulţi Creştini se rătăcesc spiritual, cu Biblia în mână. Ei urmează cea ce îi învaţă alţii, de regulă Bisericile instituţionale, doctrine şi dogme construite de către instituţia bisericească şi nu urmează, în mod direct, Persoana lui Cristos. Ei încearcă să înţeleagă, de multe ori fără succes, ce s-a întâmplat acum 2000 de ani cu Isus (Iisus), dar nu reuşesc deoarece ei urmează doar scrierile vechi, care au suferit ne numărate transcrieri. Ei nu îl cunosc pe Cristos, care este viu în momentul de faţă şi pentru totdeauna, deoarece ei încearcă să îl cunoască doar din carte şi nu din realitate. Mulţi Creştini nu au experimentat, în mod personal, puterea lui Cristos, care este viu şi de aceea acceptă doar imaginea Lui, aşa cum este prezentată de instituţiile bisericeşti. N.T. are valoare pentru noi numai atunci când ne este citit şi explicat de către Duhul lui Dumnezeu, care este în conştiinţa noastră. El ne luminează fiecare pasaj, dincolo de o interpretare literală şi ne arată ce a vrut Isus (Iisus) să spună cu adevărat, atunci când a trăit pe pământ. Isus (Iisus) cel istoric, desprins de Cristos cel viu este doar o imagine imperfectă a Lui pentru noi. Instituţiile bisericeşti încearcă să îl substituie pe Isus (Iisus) Cristos cel viu cu scrierile despre El, deoarece aceste scrieri le pot interpreta cum vor ele. Pentru ele „Sola Scriptura” înseamnă, de cele mai multe ori, o interpretare literală, fără viaţă, a unor evenimente trecute şi nu o invitaţie de a experimenta, în mod personal, puterea lui Dumnezeu.

Nu suntem ‚sclavii’ lui Dumnezeu, ci copii Lui şi chiar dacă El are multă putere, aceasta nu înseamnă că putem să ascultăm de El, de frică. Oricât de mult ne străduim vedem că frica nu este de ajuns să ne convingă să nu greşim. Ne luptăm cu noi înşine şi nu reuşim, deoarece nu avem în noi, puterea care ne dă reuşita. Puterea de a fi ca şi Cristos vine de la El şi fără această putere este imposibil să nu greşim. Cine suntem noi de judecăm oamenii care greşesc? Ei nici nu pot să nu greşească, dacă nu îl au pe Dumnezeu în ei. Orice om este prin natura sa un păcătos şi devine altfel numai atunci când nu mai trăieşte în natura sa, ci în natura lui Dumnezeu. Prin urmare, calea pe care ne-o arătă Bisericile instituţionale este greşită. Ele ne învaţă ca mai întâi, prin puterea noastră, prin voinţa noastră, să nu mai păcătuim, ca să fim plăcuţi lui Dumnezeu şi în felul acesta El vede bunăvoinţa noastră şi se apropie de noi. Este greşit deoarece este exact invers. Mai întâi Dumnezeu se apropie de noi, locuieşte în noi, oameni păcătoşi şi numai după aceea putem să nu mai greşim. Dragostea lui Dumnezeu constă în aceea că El ne-a iubit şi ne iubeşte întâi. (1 Ioan 4; 19) Am cunoscut oameni duşi la exasperare de învăţăturile Bisericilor instituţionale şi care din cauza acestora cred că ei sunt prea ‚păcătoşi,’ pentru a îl urma pe Dumnezeu. Este de ajuns să îl primim pe Dumnezeu să locuiască în noi şi astfel vom începe să nu mai păcătuim. Nu este de ajuns un botez în apă, căci este nevoie de mai mult, de voinţa de a îl urma sincer pe El. Schimbarea nu vine „peste noapte,” ci vine în urma naşterii din nou, care este un proces de renaştere, de reclădire, spirituală de creştere continuă până vom ajunge la înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos.

Dumnezeu este în noi şi în afara noastră. Prin urmare, Dumnezeu este ‚stăpânul’ nostru prin aceea că El se stăpâneşte pe Sine în noi. Dumnezeu ne ‚stăpâneşte’ pe noi, nu la fel cum o fac conducătorii acestei lumi, ci prin aceea că ne consideră pe noi ca fiind parte din El, ca fiind El însuşi în noi, ca fiind una cu El. Dumnezeu ne stăpâneşte pe noi aşa cum se stăpâneşte pe Sine şi ne iubeşte şi ne înţelege pe noi aşa cum se iubeşte şi se înţelege pe Sine. Dumnezeu locuieşte în noi, în toţi cei care suntem ai Lui nu ca un stăpân absolut, ca un şef, ci ca şi o conştiinţă, ca o lumină spirituală, ca un veghetor, ca o putere. Toţi aceia în care locuieşte Dumnezeu formează împreună Biserica Sa, adică Trupul său Spiritual. Dumnezeu este în noi şi noi în El, căci viaţa noastră este ascunsă cu Cristos, în Dumnezeu. (Coloseni 3; 3) Dumnezeu este în noi, la fel cum era şi în Isus (Iisus), adică într-o unitate perfectă cu noi, aşa încât noi trebuie să putem spune că cine ne-a văzut pe noi, l-a văzut pe Isus (Iisus). Este vorba despre unitate, nu despre o ierarhie bazată pe putere. Isus (Iisus) este exemplu nostru în toate, mai ales în felul cum se îmbină natura divină şi natura umană în om. Da, Dumnezeu este Cel mai puternic, dar El nu îşi bazează relaţia cu noi, în primul rând, pe puterea Sa, ci pe sentimentele profunde pe care le are pentru noi. Dumnezeu îşi bazează relaţia cu noi şi pe promisiunile pe care le-a făcut, prin Isus (Iisus). Fiind în noi, Dumnezeu  nu ne conduce „din afară,” ca un monarh absolut, căci El ne ghidează dinăuntru, prin Duhul Său. Dumnezeu nu are nevoie de noi ca de o armată uriaşă de ‚supuşi’ perfecţi, care nici nu răsuflă, fără aprobarea Lui, ci are nevoie de persoane, înăuntru cărora să locuiască. Dumnezeu este Acela care respiră în noi, care trăieşte în noi şi care deci este ‚una’ cu noi. (Galateni 2; 20)

Bisericile instituţionale ne prezintă un Dumnezeu, care este în afara noastră şi care doreşte supunere absolută şi necondiţionată, din partea noastră. Ele ne prezintă un Dumnezeu, exterior nouă, o fiinţă puternică care ne urmăreşte orice mişcare, pentru ca să poată să ne pedepsească şi deci să ne arunce în iad. Ne iartă mult, dar niciodată nu putem să fim siguri că nu mai greşim. Este o imagine care creează psihoze şi este o imagine falsă. Dumnezeu, atunci când este în noi, ne convinge despre păcate şi dacă El nu locuieşte în noi, nu avem cum să nu mai păcătuim. Fără Dumnezeu, care locuieşte în noi, putem să avem o aparenţă de sfinţenie, dar inima noastră rămâne ne renăscută. Putem avea o formă de evlavie, dar în fapt tăgăduind puterea lui Dumnezeu. Adică putem să scăpăm de furt, de fapte grave şi chiar de curvie, dar nu de invidie, de bârfă de răutate. Dacă nu iubim cum a iubit Cristos, suntem oameni buni, dar nu , în mod necesar, Creştini practicanţi. Semnul Creştinismului nu este acela de a fi om bun, care îşi vede de familia şi de afacerea sa, ci semnul, care îl deosebeşte pe Creştin de alţi oameni este acela de a iubi ca şi Cristos. (Ioan 13; 34-35) Nu doar soţul trebuie să îşi iubească soţia astfel, dar şi soţia trebuie să îşi iubească soţul în acelaşi fel, Cristos nu a făcut nici o deosebire. Deosebirea au făcut-o oameni şi au creat ierarhii între Creştini, ierarhii pe care Isus (Iisus) nu le-a stabilit. Dacă îmi arată cineva că Isus (Iisus) a spus că semnul care îi deosebeşte pe bărbaţii creştini este să iubească ca El şi semnul care le deosebeşte pe femeile creştine este, în primul rând, să fie supuse soţului, atunci voi accepta ierarhiile din instituţiile bisericeşti, dar Isus (Iisus) nu a spus aşa ceva. Învăţătura creştină stă, în primul rând şi într-o proporţie determinantă pe cuvintele spuse de Isus (Iisus) şi numai după acea pe îndreptările apostolilor. De aceea, eu propovăduiesc întoarcerea la Cristos şi nu doar la biserica apostolică.   

Dumnezeu ne iubeşte pe noi, ca pe Sine însuşi, atunci când locuieşte în noi. În noi, la fel ca şi Isus (Iisus), avem partea divină şi partea umană, care trebuie să fie într-o deplină armonie, adică trebuie să fie ‚una.’ Aşa cum Isus (Iisus) era o fiinţă unitară, tot astfel, noi şi Dumnezeu, care locuieşte în noi, suntem ‚una,’ deci unde mai este loc pentru un „stăpân absolut,” aşa cum îl prezintă Bisericile instituţionale pe Dumnezeu? Noi, atunci când auzim vorbindu-se despre Dumnezeu, în predicile din Bisericile instituţionale suntem tentaţi să ne gândim la o Persoană din afara noastră, care are ca funcţie principală să ne judece greşelile pe care le facem şi să vadă dacă ne supunem Lui, în mod total. De fapt, noi nici nu putem să nu greşim, din cauza firii noastre pământeşti, până când Dumnezeu nu locuieşte în noi. Duhul Sfânt este Cel care ne convinge de păcat şi nimeni nu poate să nu păcătuiască, dacă nu este convins, în mod personal, că cea ce face el sau ea este păcat. De ce? Pentru că nu tot ce zic tradiţiile omeneşti, că este păcat este întotdeauna păcat, ci ceea ce ne arată direct Dumnezeu că este păcat, aceea este păcat. Unele păcate sunt detaliate în Biblie, altele nu sunt. Nu putem să nu păcătuim, atâta vreme cât nu suntem conduşi de natura divină, de „firea duhovnicească,” care este în noi. Frica de un Dumnezeu exterior nouă, este doar începutul înţelepciunii, dar nu duce la desăvârşire, poate chiar corupe. (1 Ioan 4; 18; Galateni 5; 16-17)

Trebuie să avem cu Dumnezeu o relaţie corectă, bazată pe respect reciproc şi dragoste. Dumnezeu ne respectă, El ne arată clar cele două opţiuni pe care le avem. Acestea sunt viaţa veşnică şi moartea veşnică, dar în final noi decidem ce alegem. El ştie dinainte ce alegem noi şi ne încurajează pe toţi să alegem viaţa, iar pe cei Aleşi îi ştie chiar înainte să se ştie ei înşişi. Aceasta se numeşte respect. Dumnezeu ne permite să ne hotărâm singuri soarta veşnică, în deplină cunoştinţă de cauză. Dacă alegem viaţa, Dumnezeu se va comporta cu noi aşa cum s-a comportat Isus (Iisus) cu ucenicii Lui. Unde era relaţia dintre un stăpân absolut şi ‚sclavii’ Săi, manifestă în relaţia dintre Isus (Iisus) şi cei care l-au urmat? Nici vorba de aşa ceva. Isus (Iisus), Fiul lui Dumnezeu, Una cu Tatăl, s-a aplecat să spele picioarele ucenicilor, îi învăţa lucrurile Împărăţiei, vindeca pe cei credincioşi şi în final a murit pe cruce, pentru a îi salva veşnic pe ai Săi. Tatăl era în Isus (Iisus), atunci când El făcea toate aceste lucruri. Prin urmare, aşa se va purta Tatăl cu noi şi în veşnicie.

Demagogia despre un Dumnezeu care doreşte să ne impună, cu orice preţ, autoritatea Sa, care ne pedepseşte cu iadul, cu torturi veşnice, dacă nu îl alegem pe El este o invenţie a instituţiilor bisericeşti. Dumnezeu ne pune în faţă viaţa şi moartea, nu ne pune în faţă viaţa în rai şi viaţa în iad. Dacă ar trebui să suferim veşnic, acesta înseamnă că ar trebui să trăim veşnic, pentru ca acest lucru să se poată întâmpla. Veşnic însă trăiesc numai cei care sunt mântuiţi. Cei ne mântuiţi mor pentru totdeauna. Noi suntem oricum muritori, deci Dumnezeu nu ne pedepseşte cu nimic, atunci când hotărăşte moartea noastră, dar ne oferă viaţa veşnică, la toţi aceia care cred în El. Credinţa în Dumnezeu de frica iadului este cea mai proastă motivaţie. Ioan Botezătorul s-a adresat Fariseilor, numindu-i „pui de năpârci” şi întrebându-i cine i-a învăţat să fugă de mânia viitoare, adică să vină la Dumnezeu doar de frică. Cu Dumnezeu trebuie să stabilim o relaţie personală bazată pe respect şi dragoste reciprocă şi nu pe frică. Frica noastră personală este începutul înţelepciunii, dar dragostea desăvârşită alungă frica. Nici un fricos nu va intra în Împărăţia Cerurilor, ne spune Pavel. Cum deci credem noi că noi vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu, fiindu-ne frică de El, dar fără să îl iubim? Şi de ce să ne fie frică de El? Ce ne poate face El, ca să ne fie frică de El? Ne va omorî sau chiar ne va tortura veşnic, cred unii. Dacă Dumnezeu ar fi omorât imediat pe toţi aceia care nu au avut credinţă în El, specia umană nu ar mai fi existat şi nu ar fi prosperat. Ar fi existat numai câţiva Evrei, dar foarte puţini, pentru că cei mai mulţi nu au respectat voia Sa.      

De murit murim oricum şi Dumnezeu nu se prea amestecă în justiţia oamenilor, atâta vreme cât ei trăiesc pe pământ, din respect pentru ei. Aşa se explică că de multe ori cei răi prosperă, dar numai până la un punct. Dacă Dumnezeu ar fi procuror sau judecător, care să facă dreptate, imediat cum se săvârşeşte o nedreptate, lumea noastră ar fi alta, dar, după cum vedem lumea este plină de nedreptăţi. Dumnezeu deci îi lasă pe cei muritori să moară veşnic, dar pe cei care îl iubesc pe El, îi aduce lângă El, pentru a fi împreună cu El, pentru veşnicie. Totul se face în deplină libertate. Dacă vrei trăieşti, dacă alegi moartea, vei muri. Unde este deci pricina de frică? Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă, ne spune cartea Apocalipsa lui Ioan. Cred că se vorbeşte de respect nu de frică. Să ţinem cont că există Dumnezeu şi că în final se va face dreptate pe pământ. Aleşii lui Dumnezeu vor trăi veşnic, dar cei care îl nesocotesc vor muri pentru veşnicie. Numai că nu Dumnezeu va distruge pământul, ci pământul va fi distrus de oameni, din lipsă de înţelepciune. Dumnezeu ştie toate aceste lucruri înainte ca ele să se întâmple şi ni le-a comunicat şi nouă din timp.

Dumnezeu va intervenii şi el cu judecăţile sale, aşa cum ne informează cartea Apocalipsa lui Ioan, dar numai după ce răul se va fi ‚copt’ deplin pe pământ şi numai după ce majoritatea oamenilor vor aduce pământul în pragul distrugerii sale. Bisericile instituţionale l-au transformat pe Dumnezeu într-un autor de genocid şi într-un torţionar. Ele susţin că Dumnezeu va distruge pământul deoarece nu toţi oameni cred în El şi nu toţi oamenii sunt ‚pocăiţi.’ Problema este că nici cei mai mulţi ‚pocăiţi’ nu sunt ‚pocăiţi;’ Ce să mai vorbim despre restul lumii şi despre cei care sincer cred că nu există Dumnezeu? Nu va distruge Dumnezeu lumea, pentru că El nu comite genocid. Lumea se va distruge singură, dar Dumnezeu îi va salva pe toţi aceia, care sunt ai Lui şi va vărsa judecăţile Sale asupra pământului. Dumnezeu nu va chinui pe nimeni veşnic şi cine vrea să creadă altceva este dreptul lui sau al ei. Dumnezeu nu este un torţionar. El nu găseşte plăcere în a chinui oamenii şi ai îi vedea că suferă la nesfârşit. Poate că Închiziţia, mai nouă sau mai veche, aşa ar face la duşmanii săi, dar nu Dumnezeu.

Bisericile instituţionale ne prezintă un Dumnezeu nemilos şi torţionar, o Persoană periculoasă, de care trebuie să ne fie frică. Este fals. Cine ar putea să iubească un Dumnezeu care are un astfel de caracter? Eu personal, nu aş putea. Îl iubim pe Acel Dumnezeu, care ne-a iubit întâi şi care şi-a dat viaţa şi pentru noi. Aici este problema, credem în Dumnezeu de frica iadului sau îl iubim pentru dragostea Lui? Eu cred că Dumnezeu merită iubit pentru caracterul Lui minunat, pentru personalitatea Lui jertfitoare. Un Dumnezeu care ne învaţă să ne iubim duşmanii, dar în acelaşi timp, îşi pedepseşte duşmanii Săi, cu chinuri veşnice, nu mă încântă. Un astfel de Dumnezeu nu poate fi drept. El ar fi un Dumnezeu slab, care reacţionează, în mod disproporţionat şi care este inconsecvent. Nu ne-am putea baza pe dreptate din partea Lui. Un astfel de Dumnezeu i-ar preţui numai pe ‚lingăi,’ pe perverşii care îl laudă, ca să le meargă lor bine. Eu nu respect un astfel de Dumnezeu şi nu pot să îl urmez de frică. Numai că Dumnezeul, care s-a arătat în Isus (Iisus) nu este aşa, El este un Dumnezeu minunat, extrem de iubitor, care îi cunoaşte şi îi alege pe toţi aceia care îl primesc pe El şi care simt şi gândesc ca şi El. Dumnezeu şi-a dat viaţa pentru noi, ca să nu dispărem şi noi, atunci când lumea se va auto-distruge.

Mulţi se luptă să se supună lui Dumnezeu şi nu reuşesc, deoarece nu au adevărata motivaţie, pentru a fi cu El. Ei nu au devenit ca El, adică ca şi Isus (Iisus), nu iubesc ca şi El şi de aceea nu îl înţeleg pe El. O credinţă oarbă, de frica iadului, nu reuşeşte să îl modeleze pe cel sau pe cea credincioasă, deoarece Dumnezeu a ales liber să fie Cel care Este, fără frică de nimic. Dacă motivaţia lui Dumnezeu nu este şi motivaţia noastră nu avem cum să îl înţelegem pe El. Dumnezeu nu ascultă de noi, fiindu-i este frică de noi, în mod evident nu îi este frică de noi, El ascultă de noi pentru că ne iubeşte. Între noi şi El există o relaţie de iubire, noi suntem gata să murim pentru El şi El este gata să moară pentru noi. Ne preţuim reciproc, vrem să fim împreună, pentru totdeauna, El şi noi. Îl dorim pe Dumnezeu şi El ne doreşte pe noi. Nu există nici un interes „politico-religios” la mijloc. Dumnezeu nu doreşte să câştige lupta cu satana folosindu-ne pe noi ca pioni, deoarece satana este deja învins. Între Dumnezeu şi noi există o dragoste dezinteresată, de ambele părţi şi cine vrea să intre în această dragoste este liber să o facă, trebuie însă să simtă şi să gândească aşa cum a simţit şi a gândit Cristos, atunci când şi-a dat viaţa pentru noi, pe cruce. Acest lucru este posibil numai dacă va fi născut din nou, adică dacă va fi născut din Dumnezeu.

 

 

  

 

 

 

 

 

 

 

Navigare website

 

 

 

 

 

 

 

Nou!

 

____________________

 

Carte:

Biserica Celor Născuți din Spirit

și Bisericile instituționale

 

Cartea Biserica Celor Născuți din Spirit

Download the book

 

Citeşte cartea!

Comandă cartea!

___________________

Botezul în apă şi problema imaginilor

şi statuilor în Creştinism

 

  Broșura Botezul în apă și problema statuilor în Creștinism

 

Sfinţenie şi iad

 

iBroșura Sfințenie și iad

 

 

Rolul femeilor în Creştinism

şi

problema autorităţii

 

Broșura Rolul femeilor în Creștinism

 

 

Cuprins cu titlurile mesajelor

 

Mesaje actualizate

 

În Împărăţia lui Dumnezeu nu se va ţine o zi de odihnă   

 

În legătură cu ţinerea sabatului zilei a şaptea eu cred că aceasta nu are cum să fie o Lege veşnică, deoarece în Împărăţia lui Dumnezeu, această Lege îşi pierde orice sens, atâta vreme cât acolo nu se va munci, ci va fi doar odihnă veşnică. Acolo cei mântuiţi nu vor munci şase zile pentru ca să se odihnească în ziua a şaptea. Pentru Evrei această Lege îşi avea un sens, căci le dădea prilejul să se gândească la Dumnezeu, cel puţin o dată pe săptămână... 

 

(01. 12. 2012)

read more

 

 

Despre sabat şi semnificaţia sa   

 

Adventiştii de ziua a 7 a susţin că este necesar să ţinem o zi de odihnă şi aceasta trebuie să fie sâmbăta, în caz contrar nu putem să fim mântuiţi. Aşa au fost învăţaţi de Elen G. White şi aşa, cred ei că trebuie să fie. Trebuie să precizăm încă de la început că problema se pune de a şti dacă trebuie să ţinem o zi de odihnă sau nu, în sistemul N.T. şi dacă răspunsul este afirmativ, care este aceea zi de odihnă, este ea sâmbăta, sau este duminica? 

 

(01. 12. 2012)

read more

 

 

Adventiştii de ziua a 7 a şi miezul doctrinei lor   

 

Nu există nici o dovadă în Biblie că primii Creştini dintre neamuri considerau ţinerea unei anumite zile de odihnă ca fiind obligatorie. Primii Creştini, care erau Evrei convertiţi, continuau să respecte sabatul şi alte obiceiuri evreieşti. Pentru Creştinii dintre neamuri lucrurile nu erau atât de clare. Ei au dezbătut mult această problemă şi alte elemente ale tradiţiei iudaice, stare de fapt care se reflectă în scrierile apostolului Pavel. 

 

(01. 12. 2012)

read more

 

 

Adventiştii de ziua a 7 a şi Isus (Iisus)   

 

Adventiştii sunt Evreii Noului Testament. La fel ca şi Evreii Vechiului Testament ei îl răstignesc, pentru a doua oară, pe Isus (Iisus). Evreii V.T. au răstignit trupul lui Isus (Iisus) şi Adventiştii de ziua a 7 a răstignesc Duhul lui Isus (Iisus). Cum se întâmplă acest lucru? Adventiştii nu recunosc, ca fiind de actualitate, ca având valabilitate în zilele noastre, învăţătura despre darurile Duhului Sfânt şi în consecinţă, întrucât sunt legate între ele, nici despre roade... 

 

(01. 12. 2012)

read more

 

 

Fecioara şi ‚curva’ cea mare   

 

„Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică.” (1 Corinteni 14; 34-35) „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii , nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere.” (1 Timotei 2; 12)...

 

(26. 11. 2012)

read more

 

Institutiile bisericesti isi construiesc o pavaza falsa  

 

Instituţiile bisericeşti sunt forma prin care spiritualitatea creştină s-a adaptat şi se adaptează la lume. Ele au fost mai întâi de toate „braţul înarmat” al Creştinilor, protecţia lor, după ce iniţial au fost persecutaţi pe nedrept în timpul diferitelor perioade de persecuţie, din Imperiul Roman. Atunci când Împăratul Constantin a creat oportunitatea, Creştinii din Imperiu Roman au preluat puterea politică şi au creat un scut invincibil de protecţie, în jurul celor credincioşi... 

 

(26. 11. 2012)

read more

 

Argumente şi tradiţie   

 

În toată lumea aceasta numai Româncele şi Rusoaicele poartă batic şi stau deoparte în Biserici şi rezultatele se văd, adică mult formalism şi puţină spiritualitate. Oare toată femeile din lume sunt ‚rătăciteţ şi numai Româncele şi Rusoaicele practică corect Creştinismul? Ce argumente biblice stau la baza comportamentului celorlalte femei creştine, din toată lumea? 

 

(26. 11. 2012)

read more

 

Inconsecvenţă şi ipocrizie   

 

Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică.” (1 Corinteni 14; 34-35) „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii , nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere.” (1 Timotei 2; 12)...

 

(26. 11. 2012)

read more 

 

Despre locul şi rolul femeilor creştine   

 

„Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” (1 Timotei 2; 15) Întrebarea legitimă care se pune este următoarea: Pot femeile să fie mântuite chiar dacă nu nasc fi? De exemplu, în cazul femeilor care nu se căsătoresc şi deci nu nasc copii, al acelora care sunt căsătorite, dar nasc numai fete, sau nasc un singur fiu, deci nu fii la plural, ci un fiu, în cazul femeilor, care deşi sunt căsătorite nu pot să nască din motive medicale etc., pot femeile să fie mântuite?

 

(26. 11. 2012)

read more

 

Spiritele nu au gen   

 

Dumnezeu nu dă 'slujbe' diferite în adunările creştine, unele pentru bărbaţi şi altele pentru femei, ci oamenii care le organizează, repartizează funcţiunile, în acest mod. Dumnezeu dă Duhul Sfânt la oameni, fără deosebire de gen. După părerea mea, nu se poate demonstra că lucrurile stau altfel şi că darurile Duhului Sfânt sunt distribuite ţinând cont de genul persoanei...  

 

(26. 11. 2012)

read more

 

Dublu standard   

 

Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică.” (1 Corinteni 14; 34-35) Pavel prezintă un dublu standard...  

 

(26. 11. 2012)

read more

 

Principiul fundamental al Creştinismului   

 

Biblia este mai greu de înţeles atunci când anumite texte se contrazic între ele. De exemplu: "Toţi care aţi fost botezaţi pentru Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus (Iisus). (Galateni 3; 27-28) Principiu fundamental al Creştinismului este următorul: "Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire (Romani 10; 10)...

 

(26. 11. 2012)

read more

 

Instituţiile bisericeşti construiesc o pavăză falsă   

 

Instituţiile bisericeşti sunt forma prin care spiritualitatea creştină s-a adaptat şi se adaptează la lume. Ele au fost mai întâi de toate „braţul înarmat” al Creştinilor, protecţia lor, după ce iniţial au fost persecutaţi pe nedrept în timpul diferitelor perioade de persecuţie, din Imperiul Roman. Atunci când Împăratul Constantin a creat oportunitatea, Creştinii din Imperiu Roman au preluat puterea politică şi au creat un scut invincibil de protecţie, în jurul celor credincioşi...  

 

(26. 11. 2012)

read more

 

Locul unde se poate vedea şi simţi adevăratul Creştinism   

 

Atunci când intrăm într-o organizaţie religioasă, am dori să vedem ceva din practica învăţăturii lui Isus (Iisus) şi, de cele mai multe ori nu vedem. De ce? Deoarece instituţiile bisericeşti nu aplică în organizarea şi funcţionarea lor învăţăturile lui Isus (Iisus). Cel mai mare nu este cel mai mic şi Creştinii din acel loc nu sunt gata să îşi dea viaţa unii pentru alţii. Bisericile instituţionale nu sunt raiul pe pământ, aşa cum doresc să ne convingă pe noi...  

 

(26. 11. 2012)

read more

 

Relaţia personală cu Dumnezeu   

 

Este necesar ca, fiecare din noi, să stabilim propria noastră relaţie personală cu Dumnezeu. Nici chiar Biblia nu poate fi înţeleasă, în spiritul ei, de către aceia care nu au Duhul lui Cristos. În mod special, scrierile N.T. nu pot fi înţelese cu o înţelepciune omenească, căci ele trebuiesc judecate duhovnicesc. (1 Corinteni 2; 12-13) Cine nu are Duhul lui Cristos nu poate înţelege N.T. corect şi această afirmaţie explică de ce foarte mulţi Creştini se rătăcesc spiritual, cu Biblia în mână...

 

(20. 11. 2012)

read more 

 

 

Intoleranţa religioasă în Creştinism   

 

Eu nu pot să spun cu siguranţă absolută dacă cea mai bună variantă de botez în apă este cea a copiilor sau cea a adulţilor, dar pot să spun cu siguranţă că trebuie să respectăm convingerile fiecăruia, în această privinţă şi în toate celelalte aspecte ale vieţii spirituale. Credinţa creştină se bazează pe convingeri proprii şi nu pe „adevăruri absolute.” Desigur că pentru orice Creştin faptul că Isus (Iisus) este Calea, Adevărul şi Viaţa este un adevăr cu valoarea absolută...

 

(20. 06. 2012)

read more